Te-am decupat din inimă

Te-am pus sub o copertă și am lăsat paginile să se îngrijoreze singure de conținutul tău. Te-am lăsat în solitudinea rândurilor, într-un întuneric alb, al foilor. Prezența ta stingherea literele altădată oblojite de înțeles. În liniștea lor te-ai cufundat ca-ntr-un tărâm al uitării…
(era ca și cum ai fi nevoit să-ți trăiești „ghicirea” trecutului, ca într-„un veac de singuratate”. Dar aveai timp să te și odihnești)…

Acolo, într-o tăcere a cuvintelor, ai țesut povestea ta. Ți-ai ales singur literele. După mărime, formă, ai inventat cuvinte… Le-ai modelat după putința singurătății tale și le-ai îmbrăcat după masura degetelor. Ochii nu ți-au fost de folos nicicum. Te ghidai pipăind rotunjimea sau asprimea propriei inimi. În felul ăsta știai ce literă, ce cuvant, s-ar potrivi povestirii tale. Nici lacrimile nu ți-au fost de folos. Îți împăienjeneau ordinea slovelor. Ai preferat să zâmbești puțin, așa parcă încapeai mai bine între spații… Foșnetul răzleț și jucăuș al colilor îți șicanau din când în când atenția făcându-te să-ți pierzi literele și obosindu-te… Și când oboseai uitai din nou… O luai de la capăt doar pentru că rândurile se încolăceau în jurul tău și-ți cereau dreptul Cuvantului. Și nu conta dacă-l rosteai (de altfel, gura uitase să mai rosteasca în afara poveștii).

Trebuia să iscodești alte litere, să-ți atingi inima uitării… Și-atunci, ai descoperit că la fiecare uitare ai o altă inima. O inimă nouă. Și o altă poveste îi urma…(Și ai descoperit că iubești și când nu trebuie, poate și pentru că ți-este dor…Și că sufletul atârnă greu doar în cântărirea iubirii…)

Uneori îți venea să aluneci printre pagini, dar probabil că n-ai fi recunoscut căderea. Fiecare margine te țintuia în neputința uitării… Ca niște păsări albe ți se zbăteau foile în freamătul singurătății și al timpului petrecut reinventând(u-te)… Aș fi putut și de acolo, de pe margini, să încep să te iubesc… Căci timpul nu mi-ar fi măsurat decât lungimea paginii. M-aș fi strecurat și eu în păturimea filelor… Și te-aș fi îndrumat spre cele mai gingașe cuvinte. Lungimea degetelor mele ar fi cuprins asprimea inimii tale, iar rodul povestirii ar fi fost un dar al cuvintelor din povestea mea… Din păcate, coperțile prea ți s-au ghemuit din pedeapsa neînțelegeri și a neasumarii…
(și ptr ca te-ai abătut de la calea iertarii)…

Te-ai decupat din inimă.

Iar rândurile rămase sunt doar cele țesute din zâmbetul pe care ti-l îngăduiai când te cuibăreai printre spații….

citeste si Povestea unui vitraliu

Marie Dascalescu | Artist plastic, specializat în vitralii tehnica Tiffany, tablouri și alte obiecte decorative. Execută variate lucrari de restaurare și în domeniul decoratiunilor interioare. Parte dintre lucrările de referintă pot fi văzute în sectiunea Portofoliu