Proza cuvântului

Am auzit pe cineva odată zicând că i se pare inutil să spună că iubește. Mă întreb, cine l-a învățat să creadă în așa ceva? Cum sa fie inutil să spui ”te iubesc?” E ca și cum ai spune că e inutil s-o mai și simți. Oare, nu pentru acest „iubesc” se zbate orice nerv din măruntaiul ăsta universal? Sigur a fost învățat și să nu iubească dacă a acceptat atat de ușor să nu-l recunoască și pe “tine te… ”. Știu că despre multe lucruri din viața asta nu-i tolerat să-ți amintești (și uneori nu-i nici cazul), dar nu cred că în urma (sau înaintea) atâtor framantari ale neîngăduinței ar fi corect să ți se rețină și dreptul de-a nu spune cât de mult ți se întâmplă uneori să iubești. Cum iau naștere asfel de convingeri? Te simți mai slab, mai puțin om, în momentul în care recunoști că ți se taie respirația la vederea ființei dragi? Dar nu simți tu, însuți, cum îți răbufnește inima, cum ți se striveste de jinduire? Ți-e rușine cumva? Sau ești pur și simplu zgârcit cu vorbele? Sau poate crezi că nu ai nevoie de niște vocale și consoane pentru a te face înțeles? Atunci ai putea alege doar sa taci. Și-atât. Fără sa mai ofuschezi și corzile vocale, solicitandu-le la o asemenea osteneală puerila. Pentru că celui care te iubește nimic nu-i trebuie să audă spunând mai mult decât „Te iubesc!”. Nu-l interesează să știe ce culoare vrei să ai la șosete azi, sau cât de des îți place să ștergi praful, decât dacă te aude spunându-i “te iubesc”. De ce crezi că orice altă rostire, a oricărei alte banalități, ar da însemnătatea de care ai nevoie vieții? Nu iubirea se cere vrută, ci noi avem nevoie de ea. Și dacă nu crezi că trebuie să simți această nevoie, de-a o și recunoaște, poți să te înscrii relaxat pe lista celor care așteaptă “pastilele pentru nedormit”. Pentru că, oricum, la ce stare de haos narcotic îți induce insomnia, n-o să mai fii în stare să recunoști, pe bune, nicio trăire.