
Cât de mișto înfloresc copacii
Imi spune o mătușă pe la vârsta de 11 ani, cât de mișto înfloresc pomii. Și-o spusese ei de fapt, pentru că-n momentul în care am pigulit în fugă termenul “interzis”, mi-a adresat pe un ton imediat sobru, grav chiar: ”-tu n-ai voie să vorbești așa! ”. Draga de ea… Nu-i o mătușă cu care să mă fi înțeles la vârsta frăgezimii (sau care să fi fost ea, însăși, înțeleasă ), dar chiar e o rămurică a arborelui din care mă trag, destul de nărăvașă și neîntoarsă în tristețea și plânsetul singuratic din care își plămădise lacrimare și-și adunase forța în același timp. O extraordinara femeie, cu replica la tot, superbă și minunat construită să înfrunte învârtoșarea nesimțirii și-a dreptului arogat cu sila. Nu cred că există bărbat care cunoscand-o să n-o fi dorit-o. Și sigur nu există vreunul care să fi încercat s-o infrunte, să fi și reusit s-o doboare. Are un mecanism de aparare incredibil (și de stăpânire în aceeași măsură ). Ca mamă am vazut-o ca fiind ideală, ca soție e, fără-ndoială, un model; ca mătușă, nu cred că a simțit…Pur-și-simplu n-a interesat-o altă construcție, altă genă, n-a empatizat și cu mugurii din crenguța vecină. Cred că i-am moștenit puțin din răzvrătirea nedefăimată și-atunci, a simțit probabil că doua îndârjite nu și-ar avea locul pe aceeași rută a vieții. N-am reușit atunci s-o aduc la un numitor comun cu temperamentul și libertatea râsetului meu…. 🙂

