Picturi murale
Condei în imagini,  Uncategorized

Aroma

Aroma | Marie Dascalescu | Arta plastica, proza si poezie

Zvâcnește  din interior, ca un farmec misterios și delicat. Cu siguranța poate vraji…

Un lăcaș tainic, limpezime, lacrimi de pastel, creații însuflețite.Toate sunt ale mele. Mi-a fost foarte necesar să ascund. Si am consimțit așa, timid, instinctiv, spre o destrămare până și a senzațiilor aparente. Nu-mi revenea conștiența forței de seducție. De asta era demnă ea, aroma…

A existat un responsabil pentru anularea micilor crâmpeie interioare. Inițial a iubit și a ocrotit, e-adevarat, dar într-un final a mutilat. M-a obosit și m-a îndurerat absența oricărei considerații față de această scânteie a dăinuirii mele. A fost dusă o luptă de nestramutat cu obsesia pe care o aveam față de nevinovăția, inocența și farmecul ei. A fost un efort îngrozitor de-a pastra și de-a ocroti ceea ce pentru alții era, fără îndoială, fascinant, dar atât (căci de „atât” s-au folosit pentru a condiționa și limita la ireal ).

Am reușit să mă adun puțin și să mă reîncarc întărind-mă pentru eventualele dezamăgiri. Mai răbufnesc uneori spasme ale amărăciunii îndurate, dar îmi rezerv cu multă grijă clipe în care să-mi pot permite să îmbrățișez candoarea esenței mântuite. Îmi culeg fantezia preferată și ființez în lăuntricitatea ei. Un ritm lent al trecerii prin timp mi-e foarte indispensabil. Mi-e greu să mă lupt cu hazardul dacă Providența îmi impune ritmul. Dar o rog, de fapt IL rog, să-mi acorde mult mai mult decât merit.

( Exista un moment în care poftești deplinul, absolutul, de-acolo din prăbușirea leșinului, din clătinarea dezlănțuită  a hăului anonim…)

M-am înfrânat în această pasiune în momentul în care mi s-a revelat certitudinea pustiirii acelei iubiri egoiste și infatuate. N-am avut inconștiența de-a jubila și profita de acele clipe de jalnică slăbiciune, nicidecum de așa-zisă dăruire. Oricum, în nenumărate rânduri mi-au fost dezvăluite temerile față de forța pe care o dețineam; lucru care iarăși, reprezenta garanția valorii (inexplicabile pentru ei) a esenței față de care aveam atâta dăruire. Simpla lor existență în raport cu puterea prezenței mele era o încredințare a declinului mult-chinuitei conservări a “sângelui nobil”.

A fost un exercițiu constant al îndurării. Nu acordam răgaz sufletului doar pentru că o dată la 12ore soarele se răzbuna pe univers, ucigându-și cu nesaț galbenul și  strivind în pumni albastrul cerului. Esența a decis la un moment dat suprimarea graiului; astfel, suferința mea în muțenie iată că se transformase intr-un atribut al idolatrizarii.…(Și încă o dată probasem însușirea uimitoare a aromei, puritatea, atât de râvnită de cusurul chinului.)

Providența îmi fermecase stropul de inspirație permițându-mi să-i interzic diavolului să-și găsească o modalitate prin care mi-ar fi necinstit durerea și sinceritatea si m-ar fi facut sa cred ca, incepand din acel moment, fiecarui lucru bun, frumos, îi este condiționată suferința. Am fost eu însămi extrem de invidioasa pe opulența de care am dat dovadă în manifestările simțirilor.

M-am gelozit singură în incantații și justificări, dorite naiv și inconștient de a mai fi dăruite și total pe deasupra. M-a salvat doar frumusețea buzelor când se modelau în perfidie, în minciuna, mușcând din înfrigurarea închegată a oricarei virtuți. Și nu știu dacă a rezultat vreodata și netăgăduitul…M-a sfașiat de atâtea ori simțământul acela, răzuit parcă din scoarța oricărei trăiri, sila. Doamne, cât m-a îngenuncheat la pânda sufletului. In momente în care, într-o stare de extenuare suferindă, de furie, de extaz analgezic, se revărsau cu-adevarată disperare lacrimi și implorari sângerande (și-am lacrimat si eu de durerea insultei de a nu mai fii iubit, pentru ca nu mai erai ). Te-ai fi putut preface că ești prizonier al dorinței de-a descoperi. Poate doar astfel ai fi înfierbântat tentația de-a fi transformat în necesar…) Handicapul sentimentului mă îndatora.

Uneori trebuia să compun substitute ale sensibilitații afectate. Dacă  încercam să vorbesc despre asta, aveam impresia că se disipa și disponibilitatea de a creea măcar o senzație. (Senzația că nu erai, totuși, de neiubit.) Intenția de a improviza în contrariu îmi dezvăluia distructibilitatea jocului. Din fericire, mă epuizam suficient de rapid cât să nu mi se observe disimularea. A continua era o alegere prea zbuciumată pentru pulsul spiritelor. (Imi modelasei un suflet mult prea răzvrătit pentru a-l mai putea supune la dăruire. Fusese el deja supus la prea multe incercari; și ce spaima năuca îi schilodise frumusețea)…

Ne-am pângărit într-un balamuc al afluxului sufletesc. Carnalul reprezenta însumarea infamului iar lucidul doar rezumatul unui deplorabil. S-a torturat ceea ce sângera deja doar din adorație față de vanitate. ( Am păcătuit destul neasumandu-mi ceea ce nu mi-am dorit, dar pacatul tău de a-mi spori suferința va avea întaietate în fața Judecății. I-ai cerut inimii să accepte orice doar pentru că are capacitatea de-a ierta. I-ai obosit timpul, i-ai imbolnavit rabdarea. ) Naturalețea si voiciunea mea se rătăciseră. Devotamentul s-a hidoșit într-o plăsmuire a cărei apatie mă speria și ar fi fost mântuitor să fi acceptat, din timp, completul abandon.

Ar fi trebuit să acceptăm, din timp, că suntem epuizați. Epuizați de atâta dăruire și zadarnic… Cugetul meu nu-și mai îngaduia să spere nici măcar faptul că, de la un moment dat, o eventuală copleșire și osândă poate nu-și vor mai avea rostul. Intr-un final trebuia să mă împac cu ideea de a fi scutită de orice păcat și să îmbrățișez învrednicirea de a fi mulțumită și inseninată…

O putere de atracție primara în contradicție cu dorința conștientului meu a lezat armonia trăirii noastre. Strivitoarea obscuritate a spiritului meu ar fi trebuit să încânte izolarea dar euforia și înfometarea lui adamica îi țintuiau vena. I-o hipnotizau.  (Ințelegeam puterea de fascinație pe care o induceau detașarea și nedeslușitul aromei. Devoram liniștită reflecția opusă rezistenței lui până se istovea. Până la epuizarea totală descifram inconsecvența și vulnerabilitatea emoțiilor.) Se frângea în mii de bucăți truda siguranței lui (și eu mă hrăneam  cu asta.) Dar numai atunci era demn de”sangele nobil”.

Se sculptase în trunchiul caracterului său abnegația bolnavă față de superficialitatea și ipocrizia cerințelor socialului. Rezervele față de duioșia lealității mânjiseră obiectivismul judecații și al afectului. Era înfometat de prețuire a, oricum, deja prea puținelor accese de ‘iluminare’ pe care se întâmpla să le mai aibă. Se juca cu focul falselor exhibiții și intolera micile zvâcniri ale onestului.

Un casap împietrit al condiției neîntinate a sufletului maltrata și subjuga în modul cel mai diabolic și meschin lacrima. Sufoca și sugruma cu repulsie orice suspin care i-ar fi oferit o cât de mică confirmare asupra tabloului scârbei ce sălășluia în balta ”tandreței” lui. Lipsit de orice îngăduință, sfâșia până la sângerare, oprindu-se doar în momentul în care auzea urletul jalnic al aromei. Imi scrijelea și-mi răscolea cu răcnetul intelectualismului lui ruginit întreaga-mi îngăduință. Caustic și lamentabil, scurs, ca un vâjâit din al cărui păcat orice voință încremenea și simțirile mi se învăluiau în vechitura deznădejdii și  al unui inexistent ocrotitor, mistuise și pârjolise în mine orice putea fi închinat la altarul degradarii. Imi înfipsese sufletul într-o stare de narcoza… In ce fel reușise să-mi pângărească spiritul cu închipuiri atât de venetice și deviate de la substanța lui.

Intr-adevar, Sartre n-a greșit când a spus că soarta prea exceleaza uneori în mărinimie printr-o încântătoare gratificare față de niste simple duzine. Simpli anodini. Ar trebui să se stinga ceea ce s-a incapatanat cu-atâta patimă să nu se șteargă și să dăinuie doar ceea ce n-am ajuns să trăim; să avem tăria și îndrăzneală de-a da buzna în fericire; să ne lăsăm primejduiți de cufundarea în lumea sensibilului. Dar și Dostoievski știa că, din nefericire, nu toți trăitorii dețin  nervul în care s-ar putea tăinui o delicatețe.

Trebuie să-i fii ursit acesteia.(După atâta timp realizez că, încă mi-este greu să-mi asum cu calm golul acelor simțiri zbuciumate. Nu mă pândește extrema exaltarii față de tânguirea bietului suflet sfârșit. Și nu-i rostuiesc nefericirea sclavului, atât de trist, al neputinței, acelui cersetor de vorbe, ci doar mă străduiesc să mă subjug neîndoielnicului, firescului, neamestecatului…Să mă frâng în fața splendorii noului entuziasm.)

Mă simt îndreptățită a mă readuce la sine și a pretinde de-acum încolo. Aștept o recompensă care-ar putea reprezenta ghidarea spre o nouă alegere. Pot determina momentul în care aș recunoaște că ușurința renunțării și-a avut centrul în totalitatea dăruirii. Am fost sumară. Nivelul nu l-am stabilit decât în zona obscură a identității mele. Creditul pe care l-am oferit în spiritul unei susțineri, necondiționate, mi-a anulat șansa de a-mi ocroti împărtășirea. Ce-am dăruit la final a avut totuși rolul de-a mă absolvi, cât de cât, de fărâma originară de aversiune. Am refuzat să mă las abandonată în stapanirea ei satrapica.

Era ființa absolut indecent de incapabila să îndure o simțire, o obscuritate sufletească, sau bizarul unei reflecții . Le transforma invariabil in nevrotisme. N-a reprezentat decât zădărnicie, deșertăciune…Își mobilizase în gingașul lied al aromei o născocire aparent de nevătămat a personalității sale virtuale. Adulmecase considerabilul în care se putea transforma. O individualitate iluzoric fermecatoare.

Se suspendase de distinctivul parfumului pentru a dăinui în propria-i existență (și pentru propria-i putință ). Nu deținea un nucleu care să-i fi putut garanta o oarecare certitudine și nici nu-i asigura vreo desfătare, decât condiționată de o silnicie golașă. Nu era capabil de o putere de evidențiere decât dacă făcea apel la crize penibile. Incerca permanent să distrugă, să macine, și în final nu reușea decât să se autoironizeze, vlăguit. Finalului spectacolului stăruitor îi reveneau lamentația și tânguirea pentru decăderea idolului, a însăși propriei adorări, a propriei naturi înfrânte. Atunci nu putea simți tensiunea viețuirii decât prin mine.

Intenționa să construiasca într-un ritm de adagio piedestalul pe care ar fi trebuit să aibă loc metamorfoza esenței. Și pentru asta pretindea și ovații. Nu cerea mult. Nu vroia decat să creeze cea mai grandioasă mutilare a răsuflării mântuite. Mântuite prin ingenuu și neasemuit. (Inconștiența stă sub semnul dezvinovațirii și-al justificării. Condamn-o dacă mai poți, pentru o desființare de care până și responsabilitatea s-ar jena.) O răsuflare târâtă, o declarație experimentată, agitație meschină, e ceva (poate chiar prea mult) ce amăgește ramasița. Reușește să copleșească cu franchețe și neprihănire. Dar mânjeste într-un final și se dizolva în propria-i mârșăvie…

Eu sunt cea mai responsabilă pentru acea infatuare. Am supraestimat fiecare particula ingrata din țesutul ăla lehamitos și putrezit de atâta suficiență. L-am transformat dintr-un Oblomov (nepitoresc și neautentic măcar) într-unul cu halucinații de multilateraldezvoltat. Era o caricatura a ceea ce și-ar fi dorit să creadă că este; iar zbaterea pulsului lăuntric, a literatului nedemonstrat și neversat (și uimitor de neobosit de atata ireal) s-a concretizat într-un crâmpei,  a unei forme fragile și deplorabile a…portretului convenabil pe care și l-a auto-oferit.

Ma strunisem într-un calvar competitiv care mi-ar fi putut anula constiența necesității dezvăluirii moliciunii sufletești, a suavității. Era un concurs al strigătelor neputinței. Nu avea nicio legătură cu dragostea. Era o sfâșiere între nevolnicia asumarii finitului și încăpățânarea suvenirului fierbințelii primei atingeri. Eram blocați în farmecul începutului. Era o zdrobire a imposibilului și devoratorului vreodata…Vigoarea pe care i-a insuflat-o esența mea reprezenta echilibrul înnascut al funcționarii lui.

Am ocrotit într-o maniera nesănătoasă, dar conștientă, interpretul propriului destin.
(Sunt capabila să mă conserv fără a-mi suprima și tatona gingășia și feminitatea. Stapanesc capacitatea de a-mi înfometa voința pentru a mă închina plăsmuirii aromei. In friabilitatea ei se află închipuirea fineței pustiitoare. Și știu că mă pot încrede în fanteziile și născocirile mele. Pe ceilalti ii las să-mi testeze scăparea în relație cu exercitiul realului. Așteaptă probabil să-mi desconspir secretul rezistenței mele în lucid. Nu mi-e greu să-mi însemnez imaginația și fabulosul. Mi-e mai dificil să le ființez în mersul meu către absolut.)

A tânjit după desăvârșire, după ea… Tâlcuise în ea icoana neatinsă, vie, liberă… Grație frustrărilor lui a fost posibil abandonul unei modeste și jenante izbande. Deși a axfisiat de atâta pasiune a nascocit variate modalități prin care să nimiceasca. Fanteziile și fabulațiile ei, care erau o creație a imacularii, îi spoliau “bună-voință”. Le neglija dinamismul și remarcabilul și le compatimea (ipocrit de altfel) considerandu-le (tot el) perfide. Dar ea nu l-a lăsat să se bucure de euforia unei posibile capitulări.

Esența distingea veracitatea prețuirii iluziilor, neatârnându-se de scopul lui. Astfel a primat nimbul, de nezdrențuit, al frumuseții. Daca s-ar fi destabilizat singura mea resursă ingenioasă aș fi rămas fără orice sâmbure de trăinicie. M-ar fi lăsat fără “sedativele” mele. M-a înfățișat într-o lume de paralizie și ruina. S-a silit să mă farmece, să-mi transmită  cu fățărnicie proiectul lui de sluțire a parfumului. Aș fi fost duplicată în pieire.

Frăgezimea trunchiului trebuia răpusă pentru că doar în felul ăsta ar fi revenit despotului. Tăinuit și cu o falsă candoare îmi mistuia cruditatea, intactul, față de care își divulgase deja adorația. In ce fel răsuflase această subită distincție, obscură, doar dintr-un vuiet și frământare în excesiv, din otrăvire cu necumpătate dezmierdări, din prea-încantare și seducție… O vreme n-a mai avut nevoie de emoția esenței.

Izbutise să se extazieze de propria-i vanitate. Își sorbea seva din aroganța-i mediocră. Săvârșise , ideatic, taina desprinderii. Se îmbatase în aburii suficienței sale și clocea în mișelia-i marginită a orgoliului. Își alesese temperamente care să-l contopeasca într-o maculă și mai compromițatoare. Pentru mine căpătase o și mai mare semnificație ritualul frustrării și canibalismul inconștienței lui.

Am rămas, convinsă fiind că abandonarea totala în acea stare de tensiune sălbatică îi va epuiza într-un final puterea care-l guverna, absolut nederanjată de niciunul din semnalele cugetului.

Sufletul, teatrul atâtor întâmplări furtunoase despre care amintirea ne-a lăsat o reprezentare atât de himerică, constituie un teritoriu deschis permanent invaziei crudității. In fața acestei presiuni a ordiei venetice și corupătoare care încearcă să-i distrugă acuratețea cu vise născocite, aroma dăinuie stăruitor în conservarea germenului primitiv. Pentru autoconservare.

Considerabilul Maestru al nucleului semidocției care a îndurat înfrângerea întâlnirii ratate dintre al său Lamentabil și scânteia copleșitoare, ardea de dorința de-a descoperi cum s-a intamplat și unde se pitula eroarea pe care n-a reușit s-o surprindă, s-o încolțească. Imobilizat ca o pradă a furiilor abstracte, nu-i rămăsese nevolniciei lui decât să se macine în imperativul conjurării seraficului, iscodind întunecimile limpezite de o plinătate iradianta dar vătămătoare. Fugea cu disperare de subapreciere, era dezgustat de ea. Lansa injurii înspăimântătoare la adresa etichetărilor, dar nu binevoia nicicum să le inlature.

Nu conștientiza că printr-o simplă recunoaștere ar fi fost salvat. S-ar fi putut transforma într-un ”demn de-a fi iubit”, dar dintr-un soi de autoimportanță, prefera să se rezume la o simplă gelozie meschină, derizorie. In acel moment îmi revenea mie alegerea unei autodesființări, a unei stingeri. Și asta ca să anihilez o posibilă prăbușire în demență și autopustiire. Nu mi-am dorit decât să dezvălui încântarea și splendidul aromei.

Am trait mascat în rezonanță cu independența și răzvrătirea mea. Dar m-am aruncat fără măsură și fără nici-o rezervă în războiul contra pătimirilor. Poate asta încondeiaza demnul unei esențe nemeschine… S-a necinstit doar bietul trup. Am incercat să iubesc și-n final am iubit doar o încercare…

Nu mă pot bucura de incertitudinea pe care o asigură imprevizibilul. Oricat mi-aș îmbogăți orizontul, nu mă pot rupe de influența pe care o pot avea subitul și neașteptatul asupra mea. Dacă din nefericire, oricare din preziceri coincide cu una din temerile mele, îmi imobilizeaza realismul și întâmpin aproape hipnotic momentul dezechilibrului. O perspectiva dihotomică îmi este esențială; mai ales când timpul îți ascunde atâtea detalii speculative… ( Infioratoare este slăbiciunea umana. A mea se dezvăluie într-un destinism acut.)

Daca ar fi să invoc teoria jocului nu m-aș gândi c-am câștigat eu, ci c-au pierdut alții. Din clipa în care am prevăzut că mă voi transforma într-o nălucă am simțit și ca tot ce mă inconjura își va continua cu nestingherire traseul; cu o rigurozitate atât de rece și calculată, exact acolo, în universul infernului. Dintr-un prim moment al recunoașterii acelei disperări  a căderii m-am cufundat într-un cinism puhav care se impregnase adânc în fibra exaltarii mele.

Din fericire, în spațiul nedeslușit al identității, totul se conservase moale și blând în timp ce exteriorul îmi era bântuit de un vacarm și dezbinare, induse de situația în care mă aflam. Situație care mi se părea o deșertăciune statornică. Acceptând să îndur o viață indezirabilă aș fi fost cel mai aprig vrăjmaș al nervului minunat. Eram în măsură să descifrez și să mă acomodez cu ideea existenței fiasco-ului, dar nu-mi puteam permite să-mi întinez inima.

Cred că am ingerat bine axioma trântei inutilității. Judecățile eronate enunțate vreodată la adresa aromei proveneau doar de la umilele naturi infectate cu duzină. Acele creaturi schingiuite de neputință, emasculate de forța actualului. Niște misei nerusinați, sămânță-nveninată dintr-un lut nimicit al ”speței nobiliare”.

Am sperat într-o singura, mare hazardare și aceasta era abundența în lăuntric, în care nu se regăsesc nici destinderile abstracte ale unui univers tenebros, nici ale urmăririi și întemnițării clipei, sau încercuirea unui succes duplicitar. Și dacă acest lăuntric n-ar fi fost prizonierul nemuririi, s-ar fi sfârșit în catabolismul pe care îl vindea mediocritatea. Și adevărul stării în care transportau esența nu merita a fi târguit pe nici-un preț.

Nu se cuvenea un schimb doar pentru a se justifica necesarul și deja naturalul trocului pe care-l impune viața, atât de independent de voința noastră. Dacă primești, trebuie să dai. Și invers. Cât de obraznic ne zâmbește minciuna gratuității. Și nu poți face apel la simplul “nu primi!” N-ai cum, din moment ce deja existi. Pentru c-ai primit. Viața ți-a luat-o înainte, ți s-a oferit! Și nu gratis. Deci, fă o poză zâmbetului șiret și meschin al acelui “pe degeaba” si înarmeaz-o! Să ai și tu în fața ochilor necontenitul amăgirii. Toată viața …

(Sunt veșnic contemplativă. Mă văd abandonandu-ma cu fascinatie in aburul reveriei. M-am născut visând cu ochii deschiși. Din nostalgia închipuirii mi-am înșfăcat libertatea. Din dorință mi-am plăsmuit o altă lume…fără răni arse din durere și lacrimă-n iubit…(căci din tată n-am simțit decât durerea, iar din mamă neputința )…)

Am fost atât de aproape de iradiația indefinitului încât m-a uluit imobilitatea veninului în care mă scufundam. O vreme am guvernat anturajul nonsocialului. Mă manifestam cu repulsie asupra restului. Asupra neroziei și deșertăciunii. Sufeream de simptomul repudierii cronice și oriunde m-aș fi prezentat îmi împrăștiam cu dărnicie fierea disprețului. Și-n toată nevolnicia trăirilor, brusc, nu reușesc să-mi dau seama cum, a început să mă doară atât de tare frumusețea vieții!…Nu mai simțisem de așa mult timp extazul îmbatator și seducător al ideii de “ a fi îndrăgostit ”.

Nu iubeam, dar m-a izbit revelația acută a existenței unei posibile noi iubiri. A fost chiar o explozie, o fracțiune dintr-o secundă, dar așa de reală și de intensă, încât am crezut că mă smintesc de fericire. Nu știam cum putusem da dovada de atâta trândăvie lăsând speranța să fie atât de ispitita și înlănțuită.

Permisesem grandomaniei nesimțirii, cu banală pustietate, să murdărească în adâncul sufletului bietul amor (singurul care te înnobileaza cu ofranda gingașă de a scormoni timid și suav, pentru o clipă măcar, mult-poftita fascinație a edenului). Nu există alt sentiment care să devoreze cu-așa sălbăticie și lipsă de prețuire, ca grobianismul. Am fost tare eliberată la gândul unui aproape de… Eram în sfârșit purificata de smoliciunea preacurviei vieții. A fost examinarea totala, a rezistenței totale, asupra regresiei la stadiul de Nimic. Și-am triumfat total.

In ultima parte a vieții de cuplu eram, deja firesc, istovita și secată de orice tulburare. Tragismul mi se părea demn de luat în râs. Își pierduse credibilitatea și substanța. Teatrul a deja ieftinei iubiri abuzase de el. Se abuzase de jongleria cu falsele sentimente pentru a compensa, tocmai, inexistența celor reale. Era clar și-o mare lipsă de imaginație la mijloc.

Se alesese devoțiunea față de formă în defavoarea fondului. Jongleriile nu-ți pot oferi decât incertitudini. Singurele mele certitudini rămăseseră tăcerea și visarea. ( Imaginația te îndeamnă să speri, te ajută să visezi, să simți… iar dacă Providența îți permite să fii răspunzător cu recunoasterea pragului limită, îți poți doza visarea. Poți alege: să permiți realității să-și ceară drepturile, sau să rămâi singurul nebun bucuros într-o lume de strigoi triști ).

Tot Providența mi-a oferit tăcerea ca pe un substitut al durerii și ca pe o certitudine a oricărei stârniri. Pentru că nu poți controla sau ignora neprovocarea fără a nu ți-o stârni-o pe-a ta.

(“Mâhnirea e născută de mult timp în noi… D-zeu a învrednicit pe fiecare să trăiască în inima sa experiența raiului și a iadului…”)

Am multe remușcări. Și n-am spus-o eu, dar oamenii nu obișnuiesc să resimtă mustrări de cuget pentru lucrurile cu a căror natură s-au deprins. Mi-am îngăduit prea multă necumpătare pentru un om pe care n-am avut măcar inspirația să-l abandonez mai din timp. Ăsta-i firescul naturii umane, să ezite, să oscileze. Uneori omul este cu greu capabil să-și  împlinească un vis frumos. Dar nu cu greu poate reuși să devină hotărâtorul unuia urât, dizgrațios.

Orice viețuire în suferință este o adevărată tragedie. Vorbesc despre adevaratele drame nu despre cei care din comoditate invoca tragismul pentru a-și scuza și asigura abulia. Asta-i cea mai precisă metodă de izolare a voinței. Trauma în sine este modelată obositor de către niște amatori care otrăvesc adevarata tristețe prin lipsa lor de îngăduință față de acceptarea, pur și simplu, a mai bine-ului. Ce trist pentru sufletele care-au cunoscut cu adevărat drama.

In vălmășeala crâncenelor tulburări am trăit iluzia fermecatoare că ne-am născut cei dintâi dintre suflările universului, în succesiunea secundelor originarii respirației; că existăm pentru a striga legenda primordialului. Unică și solitară, neamestecată și intactă, esența s-a simțit îndreptățită să suprime orice suvenir al convulsiei trecutului și să comploteze o nouă existență, un nou adevăr. Seminția se arătase a fi supărătoare, degradantă. Viața dezertase din echilibru și strălucire. Cugetul ne creease senzația unei preocupări care zăbovise într-un oarecare mijloc. Bietul Prefacut și Superficial.

Ar fi trebuit să răzbată spre împăcarea lui cu sinele, mai ales după  depozitarea acestuia în lumea incapabilului, a epuizarii, laolaltă cu toate mostrele parfumurilor răpuse sistematic în otrava pierderii.Când încerca să-și amintească de duioșiea miresmei dizolvate se vedea obligat să construiasca un rezumat al închipuirii, să răvășească, să zgândere prin vechiturile satirelor bâiguite cu ceva timp în urmă, pentru a împietri inspirațiile și presentimentele sale efemere asupra veșnicului.

Sorgintea zbuciumului și al frământării s-a născocit în esența care a zăbovit în complet și deplin. Esențialul existenței mele în acele momente îl reprezenta pribegirea printr-o realitate fictiva și feerica. Astfel, scepticismul desăvârșit nu mai constituia nucleul neasemuit al convingerii mele asupra suflării universale.

Renunțasem pentru moment la înveninarea cosmică… Dar intristarea și mâhnirea alungate, cel puțin ideatic, se transformaseră într-un viabil profund. Se continuau ca o depunere de nespulberat prin venele și-n simțirea mea. Nu mai izvora nici-un gând fără a conține prețuirea amarnica a scârbei.

M-am însuflețit față de poetizare și înfrumusețare și le-am îmbrâncit până la limită doar pentru că a le rândui în cuget și a șovăi față de trup ar fi emanat extravaganță și absurditate. Detestam secunda și-mi tăinuiam reflecția. Aversiunea față de dăinuirea concretă, obiectivă, îmi haituia dorința de a-mi închipui…

Când am descoperit aparența pustiirii dar că amărăciunea și voința universală depind de tremurul înfriguratei arome mi-am reconstruit fastuosul imaginar prin energia nălucirii și reînvierea himericului. S-a înfiripat imboldul de limpezire și dovedire a purității nobleței sufletești pentru a o revela ca tronând asupra restului comun, metamorfozându-se în taina completă, de neasemuit.

Daca Dorința și-ar fi răspândit trecerea de la distinctivul personal la farmecele exterioare în așa măsură încât generalul să aparțină și să se integreze materiei, ar fi reușit, într-un final, să spună cu blândețe convulsiile universului; ar fi devenit parte integrantă, ca mădularele unui trup. Obositoarea chinuire a forului meu interior, mâhnirea amărăciunii decepțiilor, asaltul propovăduirilor, adulmecau cu mai multă ușurință și docilitate fantezismul meu. Lumea reală era prea învolburată și plumburie. Seninul și scânteia erau ferecate de obscuritate, de aparență.

M-am transcris într-o pasiune imaginară fără a-mi pune problema cât de vizibilă si pronuntata ar putea fi ea în perspectivă. Ii lăsasem libertatea de a prinde viață oricând i-ar fi plăcut. Nu mi-am dorit să pândesc un interval, un răstimp. M-am abandonat poftei jocului de-a încerca… Eram o faptura dornică să se desprindă de abuzul marginirii, să se adăpostească doar în siragul ritmului clipitelor. Nu mai simțeam ambalajul nevoii de-a reține un țipăt și de-a mă ispăși, astfel, printr-o sfârșeală lină; vroiam să zbier cumva, să-mi zoresc sleirea…

Aroma, biet prunc înșelat, lihnit de iubire, obscen jinduit, dezorientat, s-a silit să-și măsluiască, să-și manipuleze calvarul prin stranietate și aparență. O vreme chiar am presupus ca s-a stins. N-ar fi putut dăinui în falsele inflexiuni (și în și mai falsele inspirații). Am tremurat pentru neputința de-a o proteja. Mi-am asumat necesarul rezervei de-a mă mai oferi. M-am instruit în a mă îngrădi din generozitatea naivă și infantilă.

Acum răspândesc infinit mai puțin din acele sensibilități sepulcrale, oranduite de Inconștienta și afurisenia Trântorului.  Am simțit că fenomenul de nestăvilire este doar un stadiu al dezrobirii, al descătușării, că refacerea întărește făptura într-o nouă fază de poetizare și lealitate. Față de cei care mă nelinisteau mă foloseam de nefirescul și bizarul parfumului, travestindu-mă pentru a amagi si coplesi.

Nu poate cunoaște nimeni framantarea patimilor atator suflete care ne înconjoară. E un murmur permanent despre rodul unei maledicții, diferită față de cea care ne-a insotit pe noi; sau ne ciocnește de un magic deosebit de cel de care am fost noi munciți. Și suntem niste umili urgisiți care se zvârcolesc, singuri, prin propria soartă. O existență (cum a fost a aceluia din viata mea) a constituit mărturisirea trăirii și acceptării a ceea ce poate fi mai obtuz.

A fost singurul nerv de sedițiune pe care l-am distins și față de care am fost inconstient de permisivă în proiectul halucinant al posibilei mele vieți euforice. Unicul motiv și eroare care mi-au brutalizat accesul spre esențialul răscolitor. Și nu cred c-o să aflu vreodata ce m-a facut sa sper că universul și-ar fi putut mustra discipolii și i-ar fi clătinat din locul lor doar pentru înfăptuirea naivelor mele năzuințe.

Dacă nu-ți poți înfrâna înțelepciunea în fața mirajului surprinderilor, fa-ți o listă!…

De prea multe ori am avut sentimentul ca viața erupe și-și dezlănțuie freamatul doar sub conturul unei fierbințeli timpurii. Acel răstimp, care destramă inabil(dar viclean) orice visare și te povățuiește mincinos spre alegerea unui deznodamânt, la fel de scornit.

Ne izbim de atatea stingeri ale râvnirilor resemnându-ne doar cu un final stângaci și chiar neglijabil. Și de fiecare dată presupunem că ăsta este capătul, deși revin și se succed insistent, măcar resturile ofilite ale finalurilor precedente dacă nu intervin altele noi, foarte dornice sa ne otrăvească sufletul deja ostenit. Dar ne constrângem iar și iar să ne reîntregim pentru anotimpul potrivit care ne-ar îngădui să credem măcar într-un mai departe, într-o altă vreme, nădăjduind că poate vom pași nestingheriți prin noaptea lacrimilor ațipite. Ce dureros ar fi să se prefacă-n cioburi picul de rouă al speranței salvate din sechestrul amintirii…

Marie Dăscălescu (2003)

citeste și Odihna lui D-zeu

Marie Dascalescu | Artist plastic, specializat în vitralii tehnica Tiffany, tablouri și alte obiecte decorative. Execută variate lucrari de restaurare și în domeniul decoratiunilor interioare. Parte dintre lucrările de referintă pot fi văzute în sectiunea   Portofoliu

A facut Liceul de Arte „Carmen Sylva”, Ploiești, secția ceramica; Scoala de Arte Vizuale, secția Artă Decorativă 2010 – 2013; Din 2003 până în prezent și-a desfășurat activitatea ca make-up artist profesionist, în industria cinematografică și nu numai, experimentând toate ramurile si zonele creative în sfera machiajului, având oportunitatea de-a colabora cu actori, regizori si personalități mondene din întreaga lume. În anul 2010 și-a început ucenicia în arta vitraliilor, învățând tehnica vitraliului în maniera clasică, a plumbului, asimiland ulterior si practica prelucrarii cu foita de cupru, formă mult mai permisiva si mai plastica, in atelierul artistului Andrei Efremov. Odată cu o exersare consecventa în înfrumusețarea sticlei, Marie și-a îmbunătățit cunoașterea si în abordarea picturii monocrome, Grisaille. Într-un timp foarte scurt și-a dezvoltat propria interpretare privind perspectiva unui vitraliu, alegând să introducă forme puternice de volumetrie, transpunand în lucrările personale conceptul de alto-relief.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Meniu
Art Shop
%d blogeri au apreciat: